Organizată de Centrul de Comunicare Vizuală și desfășurată cu patronajul Ministerului Culturii, Conferința Națională de Fotografie s-a desfășurat pe 20 și 21 aprilie, la București, iar lineup-ul a fost de-a dreptul spectaculos, printre speakeri numărându-se: Radu Sigheti/Ilie Marian, Alex Gâlmeanu, Petruț Călinescu, Marius Bărbulescu, Cristina și Cosmin Gârleșteanu, Robert Ghement, Mihai Barbu, Daniela și Marian Sterea, Adi Bulboacă, Irina Petrichei, Mihnea Turcu și Radu Chindriș. Echipa F64, prezentă la fața locului, a extras idei principale și inspiraționale din majoritatea prezentărilor și vi le-a adus aici, pe blog.

Au fost 2 zile pline, 15 speakeri, 12 prezentări, o tombolă faină, multe standuri cu echipamente pentru test, cărți de vânzare și prezența echipei TVR Cultural care va reda pe ecrane în perioada următoare o emisiune despre Conferința Națională de Fotografie.

Dar haideți să vedem concret, idei și frânturi din prezentările susținute anul acesta.

CNF Ziua 1 – 20 aprilie

Cristina și Cosmin Gârleșteanu: „Ce ne-a învățat fotografia de stradă”

Cristina și Cosmin au povestit despre fotografia de stradă și ce au învățat din ea, conturându-se 7 puncte sau idei principale:

1. Au învățat să fie prezenți.
2. Au învățat despre simplitate, banal și faptul că nu există “locuri nefotografiabile”.
3. Despre importanța observației și a luminii – și faptul că lumina se poate transforma uneori într-un subiect în sine sau ne poate ghida către subiect.
4. Să-și dezvolte mai mult simțul umorului – a nu se confunda cu lipsa de respect pentru subiect.
5. Că nu există lumină sau vreme bună sau rea în fotografia de stradă.
6. Că este nevoie de multă muncă, de a reveni asupra unor subiecte, locuri șamd și că este bine să știi să aștepți.
7. Să nu ne plafonăm și să nu renunțăm.

Ce vedem, cum vedem și cât vedem sunt subiecte complexe, greu de amplasat într-o grilă cu răspunsuri exacte. Am fost învățați să vedem lumea într-un anume fel, avem obișnuințe, creierul apelează la anumite șabloane și ne oferă scurtături comode, în detrimentul căutării unor idei și sensuri noi. Atitudinea și curiozitatea sunt cele care fac diferența între a vedea și a nu vedea, dintre a descoperi sau a rămâne indiferent. Nu există orașe frumoase sau urâte, locuri în care pare că nu se întâmplă nimic sau nu e nimic de văzut.

„Pentru a vedea un oraș nu e suficient să ții ochii deschiși. Mai întâi trebuie să scapi de tot ceea ce te împiedică să-l vezi – toate imaginile moștenite și ideile preconcepute.”

Italo Calvino

Orașele Invizibile

Sunt multe locuri fotografiabile și care merită atenția.

„Uneori pur și simplu avem noroc. Suntem oamenii potriviți la locul potrivit, în momentul potrivit. Dar, de cele mai multe ori, e nevoie de muncă și de insistență (să vorbesc despre poză cu femeia cu cooana de la universitate – am așteptat jumătate de an). Mai ales dacă lucrăm la o serie sau un proiect, indiferent că e una gândită în prealabil sau care s-a construit pe parcurs, adunându-se mai multe cadre pe un subiect anume etc.” (Cosmin Gârleșteanu)

„Cu timpul ne formăm un stil. Avem fiecare un set de formule care funcționează. Ne impulsionează să apăsăm în continuare pe buton, să descoperim lumea, străzile și pe noi înșine. Sau nu. Și nu ne dăm seama când are loc alunecarea spre deprinderi. E periculos pentru oricine care creează de multe ori din nimic. Obișnuința în sine nu e neapărat rea, pentru că demonstrează pasiune. E parte a vieții, ne modelează caracterul și felul în care percepem lumea. Faptul că facem același lucru de “n” ori până ne iese este una dintre calitățile fotografului. Ce înseamnă însă până ne iese? Adică până când realizăm o imagine bună, dar și diferită. Asta este combinația care face posibilă avansarea pe un drum propriu, numai al nostru. A copia, fie și pe tine însuți, e foarte la îndemână. A fi diferit de dragul de a fi diferit e iarăși la îndemână (și în afara oricărui scop). Între cele două extreme e cheia și calea de mijloc greu de urmat.”

Mihnea Turcu : Satul Românesc

Foto: Mihnea Turcu

Mihnea ne-a prezentat, pe scurt, întreg parcursul său fotografic și cum a ajuns să se oprească apoi asupra satului românesc. Convins inițial că fotografia bună se face departe, drumurile l-au purtat de mai multe ori în India, Myanmar și alte zone spectaculoase dar care ulterior, când reflecta și își căuta acele cadre de suflet, nu îl împlineau cu adevărat. Până și-a dat seama că acel ceva pe care îl căuta departe era, de fapt, mult mai aproape… aici în România, în satele noastre uitate parcă de lume, în care credința (cu C mare pe credință – nu religie și nu biserică) este ceea ce îi ține pe oameni în picioare, autentici, adevărați, purtând filosofii de viață și adevăruri de la care noi părea că demult ne-am cam îndepărtat. Povești emoționate și lacrimi în sală, cam așa a fost prezentarea lui Mihnea Turcu dacă trebuie să o rezumăm la câteva cuvinte…

Mihnea Turcu și-a propus să ofere privitorului, prin intermediul fotografiei sale, șansa de a trăi într-un spațiu ce reconstituie, afectiv și identitar, istoria satelor necunoscute publicului larg și a vieții celor care încă le populează, cu discreție, unicitate și sens. Mai mult, își dorește să scoată o carte despre această lume și despre primul țăran pe care l-a întâlnit (“bunicul”), exponentul unei generații, întâlnirea care l-a determinat să-și urmeze vocația.

Robert Ghement: Fotojurnalism

Robert Ghement și-a început călătoria în fotojurnalism în anii ’90. A debutat la Jurnalul Național în 1993 și a trecut apoi pe la Rompres, Ultimul Cuvânt și Azi. Între 1995-1997 activează la Sport Magazin (prima revistă lunară de sport după ’89) și împreună cu colegii pune bazele pentru ceea ce mai târziu devine Mediafax Foto. Din 1997 până în 1999 colaborează cu Associated Press, iar din 1999 este fotojurnalist la agenția EPA.

A participat la patru turnee finale FIFA între 2006 și 2018, a acoperit o ediție a Turului Franței în 2017, două sezoane din Formula 1 și Jocurile Olimpice de Iarnă din Vancouver în 2009, precum și Jocurile Olimpice de vară din Londra în 2012 și Jocurile Olimpice Europene de vară din Baku în 2015. De asemenea, a documentat evenimente majore precum prăbușirea avionului Malaysia Airlines MH17 în Ucraina în 2014 și evenimentele din Fâșia Gaza în 2002 și 2003. Despre toate acestea și despre ce implică să lucrezi în agenție, cu exemplificări pe imagini, ne-a povestit la CNF.

Marius Bărbulescu: Fotografie de eveniment

Marius Bărbulescu   a avut o abordare cu de toate: un pic de umor, sfaturi și lucruri despre sens și esența fotografiei de eveniment, un pic despre pericolul de a-ți transforma pasiunea în job și ce poți face în acest sens și, mai ales, fotografii bune, care să-ți rămână în minte. 

Marius este unul dintre pionierii pieței de fotografie de eveniment așa cum o știm azi. In ultimii 16 ani a educat clienți, fotografi, pasionați si mai mult decât atât a găsit echilibrul intre profesie si familie. Ne-a povestit despre cum a încercat să rămână relevant într-un domeniu în perpetuă schimbare, despre găsirea unui echilibru (ceea ce este rar), despre adaptabilitate fără a compromite principiile proprii, despre cei 16 ani de experiență într-un domeniu destul de tumultuos, dar și despre planurile sale pentru următorii 15-20 de ani – are de gând sa iasă la pensie din asta.

Tot Marius ne-a vorbit pe scurt și despre PROs & CONs în fotografia de eveniment:

  • libertate
  • bani
  • clienți faini
  • muncă ușoară, dacă îți place
  • rețele sociale
  • lucrul în weekend
  • sezonaliatatea domeniului

Plus, că nu prea știi exact niciodată ce îți rezervă viitorul. 

Când face fotografie doar pentru el, lui Marius îi place să-și surprindă familia și colțurile de lume aproape abandonate, aparent banale, acele lucruri pe lângă care trecem zilnic dar, dacă nu suntem pe fază, nu le observăm, deși au multe de spus.

Irina Petrichei: Dakar

Sute de kilometri străbătuți în Arabia Saudită, trei săptămâni de dormit sub cerul liber, mii de cadre trase și editate… Irina Petrichei este primul fotograf român prezent la Dakar Rally, iar la CNF a povestit din plin despre această experiență.

„Într-o zi normală de lucru, fotografiam până când toți concurenții treceau, apoi ne îndreptam către următorul bivuac (care nu era niciodată aproape… de obicei la 400-500 km distanță). În timpul acesta, editam și livrăm fotografiile tuturor clienților. Ambele activități erau o provocare. Scaunele din mașină erau extrem de inconfortabile, iar internetul era un lux rar. Ne opream în orice loc cu conexiune decentă la internet, deoarece semnalul era la fel de rar ca și combustibilul Diesel în Arabia Saudită. Chiar dacă a fost o perioadă extrem de solicitantă și obositoare, nu am simțit acest lucru pe parcursul evenimentului.”

Fotografiatul în desert a fost o experiență fantastică pentru Irina. Deși pare un loc uscat și pustiu, desertul oferă o varietate incredibilă de oportunități creative. Lumina este un factor crucial. Dimineața și înainte de apus este o adevărată plăcere să fotografiezi. În schimb, la prânz, când soarele este sus pe cer, poate deveni foarte frustrant din cauza luminii puternice și a umbrelor aspre. Dar asta îți aduce și mai multă satisfacție atunci când reușești să surprinzi momente remarcabile chiar și în condiții dificile.

Mihai Barbu: Dus-Întors

Mihai Barbu a crezut dintotdeauna că cel mai important rol al unei fotografii este, dincolo de a stârni emoții, unul documentar. Și că fotografia a jucat și joacă un rol foarte important în viața fiecăruia, fie că e fotograf sau nu. Că, până la urmă, fotografiile sunt cel mai la îndemână mod de a opri timpul în loc și de a aduna amintiri în sacoșele vieții. 

Proiectul DUSÎNTORS, o carte-concept despre două călătorii cu motociclete spre Mongolia, este o poveste cât se poate de personală, în care Mihai, ajutat de fotografii și două jurnale, a pus laolaltă, vorba lui, “cel mai frumos lucru pe care l-a făcut până acum”. Un exemplu despre cum fotografia de familie, de “vacanță”, atât de intimă, poate la rândul ei inspira.

Mihai Barbu a plecat în 2009 într-o călătorie solitară pe motocicleta numită Doyle, prin Rusia, până în Mongolia, întorcându-se pe un traseu întortocheat, prin Asia Centrală și Caucaz. Își finanțează o parte din călătorie “vânzând kilometri”, grație unei idei îndrăznețe a fratelui său, un concept de crowdfunding, înainte ca platformele de gen să devină cunoscute. După aproximativ 4 luni și 26.000 de kilometri, întors acasă, publică volumul “Vând Kilometri”, tipărit în 5 ediții și vândut în peste 10.000 de exemplare, un jurnal al călătoriei sub formă de scrisori, ilustrat cu fotografii.

“DUS” reprezintă o reeditare a aceluiași jurnal, într-un format cu totul inedit.

Vladimir călătorește de la vârsta de 4 ani. Până să înceapă școala, el străbătuse, alături părinții lui, Mihai și Oana, într-o motocicletă cu ataș, Ural Ranger, pe nume Zair, 80.000 de kilometri, trecând prin 53 de țări. După o primă vară petrecută prin Europa, în care au parcurs împreună 28.000 de kilometri, și o a doua vară pe drumurile din Caucaz, pleacă în 2017, când avea 6 ani, spre Mongolia, pe urmele călătoriei făcută de tatăl său în urmă cu opt ani, dar urmează traseul în sens invers. În tot acest timp îi povestește Oanei, în fiecare zi, despre lucrurile pe care le vede și stările prin care trece. Oana notează totul într-un carnețel.

“ÎNTORS” este jurnalul lui Vladimir.

Cele două jurnale se îmbină astfel într-un mod unic, oferind două perspective diferite asupra a două călătorii spre aceeași destinație. Tatăl descrie călătoria lui în termeni mai largi și detaliați, în timp ce fiul oferă o perspectivă mai duioasă și intimă asupra experienței lor comune. Cartea este astfel o lectură captivantă și emoționantă, două povești puternice despre singurătate, familie și depărtare, care îmbină aventura cu introspecția, fiind cu siguranță o sursă de inspirație pentru oricine dorește să exploreze lumea, în orice fel.

CNF Ziua 2 – 21 aprilie

Adrian Bulboacă – Arctic Story

Foto: Adrian Bulboacă

Adi Bulboacă s-a născut în 1988 și 16 veri mai târziu a început să fotografieze. După încă 16 ani, peste pasiunea pentru fotografie s-a adăugat și pasiunea pentru alergare. Înainte de ultramaratoane prin munți sau în peisaje arctice, Adi a bifat câteva ultramaratoane fotografice – peste 1000 de spectacole de teatru documentate și arhivate, 27 de ore de fotografiat în metrourile din New York, o lună de fotografiat în 103 trenuri diferite, pe o distanță de 17.000 de km prin România, alte două săptămâni cu trenul prin Balcani sau 3 săptămâni în trans-siberian. Pentru Adi, fotografia este un gest de generozitate oferit în schimbul a tot ce primește de la cei din jur, este un fixator de memorie și un instrument pentru arhivare.

Fascinația pentru trenuri se leagă de teatru, pentru că era mereu plecat în țară și când îl întrebau oamenii de ce îi place să meargă cu trenul, el a căutat argumente și avantaje – fotografia ore întregi-multe peisaje, cunoștea oameni, edita fotografii și altele. A fost workaholic, până în punctul în care a fost nevoie să ia pauze forțate și un personal medical să îi administreze un mix de vitamine în vene. Din această cauză, a vrut să se ducă în alt continent, să ia o pauză (prin Brazilia sau oriunde în America de Sud), dar și-a dat seama că poate avea parte de surprize plăcute și la 50 de kilometri de București. Fiind plecat cu un proiect în New York, și-a dat seama că îi e dor să călătorească și a decis să stea în metroul din NY 24h să fotografieze. A reușit să reziste 28 de ore. Când a ieșit din metrou, era puțin dezamăgit, întrucât și-a dat seama că ar fi trebuit să stea și mai multe ore, sau chiar zile ori săptămâni, pentru a se încheaga un proiect – zile în care să fie una cu scaunele și cu oamenii de acolo. A avut un aparat pe film, și-a luat mai multe role de film, să aibă suficiente și a dormit doar o oră, din cele 28 de ore. A realizat că nu o să mai aibă la dispoziție două săptămâni în New York, dar poate face acest proiect de călătorie în România, cu trenurile.

Așa s-a decis să călătorească o lună cu trenul prin țară și a fost cea mai bună idee pe care a avut-o vreodată. Totul s-a întâmplat în ianuarie 2017 și a fotografiat 103 trenuri. Îi plac lucrurile pe ultima sută de metri a existenței, care sunt pe cale de dispariție imediată (asta i-a plăcut cel mai mult și din călătoria cu trenurile) și care pot rămâne în timp, imortalizate prin fotografie.

În 2020, împreună cu Sorin Florea, au decis să urmărească un prieten într-una dintre cele mai grele ultramaratoane din lume, la cursa 6633 Arctic Ultra. Astfel, au plecat în Canada, și și-au propus să realizeze un documentar despre cum condițiile extreme din cursă îi determină pe alergători să experimenteze halucinații (6633 Arctic Ultra este unul dintre cele mai dure ultramaratoane din lume, o cursă de 620km la Cercul Arctic, în Canada. Pe lângă cursă, trebuie să cari o sanie de 35kg, timp de 9 zile). Nu știau absolut nimic despre frig, cercul polar, etc. În primele fotografii făcute acolo, la dunele de zăpadă, a observat că sunt umbre albastre și nu înțelegea de ce sunt albastre. A analizat și și-a dat seama că nu se reflectă nimic altceva în afară de cer, de aceea sunt albastre.

La temperaturile de acolo, singurul dispozitiv care funcționa era telefonul, pentru că îl ținea pe picior, unde era cald și reușea să facă 2-3 fotografii cu el, apoi îl punea înapoi la adăpost, pentru că îi înghețau mâinile. Telefonul funcționa pentru că nu căuta rețele mobile, semnal, wifi, era folosit doar pentru poze și atât. Avea trei straturi de mănuși, iar durerea pe care o resimțea în degete și în mâini era cruntă, pentru acele 2-3 cadre. A comparat acea durere cu durerea când îți prinzi degetul în ușă, numai că aici era vorba de toată mâna și durerea persista 10 minute. Pe lângă frig, pauzele pe care el le lua pentru a face pozele afectau parcursul traseului și starea lui în general. Astfel, a ajuns într-un moment critic. Trebuia să aleagă între a continua cursa fără să facă poze, sau să se retragă din cursă pentru că nu se poate opri din făcut poze. Fără nici cea mai mică remușcare sau regret, a abandonat cursa pentru că își dorea mai tare să facă fotografii și i-a fost foarte ușor să accepte asta.

Daniela și Marian Sterea: Lipovenesc

foto: Marian Sterea

Ce fac doi fotografi îndrăgostiți de natură, tradiții și povești?

Simplu, se mută la țară și pun pe picioare un proiect de poveste.
Daniela este fascinată de lucrurile vechi și autentice, casele tradiționale și mobilierul rustic. Iubește florile și crede că poți vedea ceva deosebit în orice floare dacă ești atentă.
Marian cântă la caval, merge desculț și se bucură de liniștea de la Jurilovca. Ar ieși cu calul la plimbare, dar încă nu îl are. Îi place să documenteze autenticitatea acestui loc și viața de zi cu zi a comunităților din zonă. Așa a apărut LIPOVENESC!

În 2018 au cumpărat casa, care a fost a unor ruși lipoveni și care datează din 1893. Rușii lipoveni au plecat din Rusia din cauza unor reforme făcute de patriarhul Nikon al Moscovei (patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse din 1652 până în 1658. Acesta era sprijinit de țarul Alexei Mihailovici Romanov, tatăl lui Petru cel Mare). Din dorința de a-și păstra tradițiile, rușii au plecat din Rusia.
Casa trebuia renovată, însă aveau nevoie de multe resurse și de timp, așa că au construit cu mâinile lor o altă casă tradițională de la 0, dar păstrând toată arhitectura și stilul local (cu stuf și chirpici). Astfel, au chemat și ajutoare, niște meseriași din zonă, iar oamenii au fost foarte receptivi inclusiv la activitățile de plămadit chirpici, de exemplu. Între timp, în curte au adoptat multe animale.
Marian a povestit că programul lor include timp de editare la calculator, de stat în curte, de dormit și program de sobă, de lemne care trosnesc în sobă.

Pentru construcția casei noi, aveau nevoie vopseaua specifică zonei, și așa au aflat povestea despre vopseaua de pe case (pescarii dădeau pește la marinari, marinarii dădeau vopsea – albastră, verde, gri).
Casa din chirpici a fost gata în 2021 și totul a pornit de la un beci. Peste acel beci au construit casa. Au construit-o în așa fel încât să fie lumină peste tot, multă lumină naturală, pentru că…sunt fotografi și le place să aibă libertatea să fotografieze din orice unghi, orice colțisor.

Au făcut o școală de vară aici, unde copiii au făcut chirpici. A fost premiată în 2022, prin intermediul expoziției care prezintă școlile de vară de pe teritoriul României, susținute și finanțate de The Prince’s Foundation și Ordinul Arhitecților din România. Astfel, a ajuns să fie promovată la Viscri, Brașov, în curtea casei Regelui Charles al III-lea al Regatului Unit. Școala de vară a fost nominalizată și la Bienala Națională de Arhitectură din 2023.

Dana și Marian s-au integrat în comunitate mergând la slujba de Înviere, unde au observat că biserica nu are electricitate, iar lumina vine doar de la lumânări. Pentru un fotograf amator, fotografiile făcute cu această lumină sunt complicate și greu de realizat, însă pentru el a fost magic. Când a mers apoi la bisericile cu electricitate, i s-au părut că strică toată magia și atmosfera locului.

În viitor, casa din 1893 va fi transformată în muzeu pentru turiștii care vor să vadă cum trăiau lipovenii, mai ales că au păstrat tot ce era în casă și în curte, inclusiv fotografii vechi și sunt foarte multe obiecte vechi în stare bună și foarte bună, care trebuie valorificate.

De asemenea, au fost aleși de familia regală ca să ia prânzul, într-un spațiu intim, fără presă și agitație. Pentru a le oferi un cadou Margaretei și Sofiei, au făcut o machetă albastră a casei din 1893. Familia regală nu a crezut că locuința în care ia prânzul (cea nouă) nu este una tradițională. Atât de bine au respectat toată arhitectura, iar atenția la detalii a fost impresionantă.

Petruț Călinescu: Mândrie și Beton

Co-fondator al Centrului de Fotografie Documentară (cdfd.ro), fotograf independent, reprezentat de agenția britanică Panos Pictures, Petruț Calinescu a studiat jurnalism și a lucrat o bună perioadă ca fotojurnalist. Pentru el fotografia este biletul de intrare în lumile care îi stârnesc curiozitatea. Printre proiectele cele mai recente se numără The Black Sea, Mândrie și Beton și Periferia B.

La CNF a povestit despre Mândrie și Beton, iar în zona standurilor doritorii puteau achiziționa și cartea recent lansată.

Dintotdeauna a avut ideea de a ilustra cum arată lumea veche pe cale de dispariție și lumea nouă, în formare – dar timp de mulți ani această idee a rămas doar în capul lui. Din perspectiva lui, abordarea e pe teren, nu se aplică întotdeauna ce ai în cap. Desigur, este foarte utilă pregătirea și tot ce înseamnă pregătire, preproducție, plan și samd, însă de cele mai multe ori se adaptează pe teren. A hotărât să meargă mult către sat. Oamenii plecați în străinătate se întorceau acasă ca să arate că au succes. De aceea, satele erau pustii, cu excepția betonierelor, care fugeau de colo-colo, iar bătrânii erau diriginti de șantier. A denumit primul proiect – Casele prin telefon: cei din străinătate trimiteau bani să ridice casele, să cumpere materiale, și le explicau bătrânilor ce și cum să facă. Când ajungeau în țară, casa nu arăta cum voiau ei, pentru că nu exista internet ca să verifice etapele de construcție etc. Mai interesant însă este faptul că există un cotidian rural – erau case neterminate atunci, sunt și acum. Sunt un element care nu dispare niciodată.

În 2012 a apărut prima carte a proiectului, banii fiind optiunuti din crowdfunding, plus fonduri AFCN și suport de la Ordinul Arhitecților, apoi a adăugat de la el.

Povestea oamenilor este însă ceva mai tristă. Acei oameni și-au pierdut identitatea (pendulează mereu între străinătate, unde locuiesc, și România, țara în care s-au născut). În Franța beau vin Jidvei și bere Ursus, iar în România beau vin francez. Locuiesc de 15 ani acolo, dar nu știu franceza (locuiesc și lucrează doar cu români, nu ies în oraș pentru că strâng bani etc). A fost foarte greu să urmărească comunitatea în Franța, din cauza joburilor (construcții și menaj), oamenilor fiindu-le rușine, sau putând avea probleme la muncă…

Acum, casele au statut de șură mai mare (țin inclusiv animale). În 2021 au reactivat proiectul, ca să vadă cum s-au schimbat locurile documentate de ei între 2010 și 2012 și pare că are loc o renaștere a tradițiilor. Oamenii nu mai simt nevoia să etaleze sticle de vin cu Turnul Eiffel și se mândresc cu tradițiile lor.

Petrut ține legătura cu mulți dintre oamenii documentați, însă la prima expoziție a proiectului, în Negrești-Oaș, nu a venit absolut nimeni. Văzând afișele în oraș, oamenii erau întrebați de ceilalți (care nu știau despre ce este vorba) dacă au făcut ceva greșit de sunt „la panou” prin tot orașul.

Cartea proiectului o puteți comanda și voi, aici.

Radu Chindriș: Automotive

Radu Chindriș este fotograf de automotive și lifestyle de peste 25 de ani. El spune că această carieră nu a fost ceva planificat, ci s-a întâmplat pur și simplu în mod natural. Indiferent dacă utilizează tehnici vechi, precum ambrotipia cu o tradiție de peste 100 de ani, sau camere foto digitale moderne, Radu ne demonstrează că fotografia este mult mai mult decât o simplă imagine – este o expresie a emoțiilor și stărilor. Fiecare fotografie pe care o realizează transmite un mesaj distinct.

A început să facă automotive în 2002-2003 (toate revistele de specialitate, AutoMotor și Sport, Top Gear, 4×4 adventure, etc.)
În paralel, a fotografiat și oameni. A lucrat pentru reviste de lifestyle & fashion (Elle, Glamour, Viva, The One). A fost pasionat dintotdeauna de fotografia pe film, însă a mers mai departe. Creează fotografii printr-un procedeu fotografic denumit colodiu umed (1851-1880). Acest tip de fotografie se poate face în două feluri: se aplică colodiu umed pe sticlă − și atunci e ambrotipie, sau pe o placuță de metal − și atunci e ferotipie. Aparatul este din 1900, iar obiectivele sunt din 1850.

Tot Radu are are o ambulanță veche pe care a transformat-o în laborator foto.

De câțiva ani, face doar fotografie automotive. Îi place dinamismul și să fie cât mai curat produsul, plus să se joace cu umbrele și cu lumina. În toate proiectele sale, consideră că cea mai faină componentă au fost oamenii pe care i-a întâlnit.

Alex Gâlmeanu – interviu de Octav Ganea

Alex Gâlmeanu este un adevărat povestitor vizual, capabil să îți dezvăluie întreaga lume printr-o singură imagine. Cu o carieră ce se întinde pe parcursul a peste 25 de ani, a explorat o gamă vastă de stiluri și subiecte, însă este remarcabil pentru portretele sale captivante și pentru colaborările de succes în industria publicitară și de modă. Proiectele sale personale, cum ar fi “People I Know” și “Anastasia”, sunt mult mai mult decât simple serii de imagini, sunt povești vii despre oameni și despre frumusețea lor unică.

Pe scena CNF, intervievat de Octav Ganea, a povestit despre foarte multe lucruri: despre începuturi, despre brandul Alex Gâlmeanu sau management versus fotografie, despre momentul în care și-a găsit vocea, compromisuri și gestionarea acestora, despre Muzeul de Fotografie, despre drepturi de autor dar și bazele procesului creativ. 

Foarte multe subiecte, multă esență și lucruri din care am extras câteva idei, mai jos:

  • Momentele autentice sunt nemuritoare, vor rezista timpului. Fotografiile valoroase sunt valoroase și peste 30 de ani. Autenticitatea este o condiție primară (sfat pentru fotografi). O altă condiție esențială este să ai experiențe, să te lovească viața, să te supere, să te facă fericit, să trăiești dezamăgiri, orice, trebuie să trăiești viața cu tot ce îți oferă.
  • Orice ședință foto este o negociere permanentă, chiar și după predarea materialului final. Există o multitudine de etape (pre-ședință, ședință, toate etapele sunt negocieri). El crede că lumea îl angajează mai mult pentru expertiza lui, însă e o paletă largă de direcții. El crede că lumea angajează fotografi pentru cum gândesc ei, ce filozofie au în minte etc. Dacă și clientul folosește asta, cu atât mai bine. Dacă nu, ar fi pierderea clientului. Au fost și situații în care a executat un brief și atât.
  •  Accesul la aparatele foto e foarte facil acum, cu toții suntem fotografi – un fotograf bun – are o filozofie, o cultură generală vastă, trebuie să citească orice nu are legătură cu fotografia, pentru a înțelege spectacolul vieții.
  • -Munca bate talentul, în 99 la sută din cazuri.

Radu Sigheti și Marian Ilie – un interviu coordonat de Petrică Tănase

Ultimii invitați ai conferinței, dar clar nu cei din urmă, au fost Radu Sigheti (fotojurnalist, șeful biroului Reuters din România și, pentru cinci ani, șeful biroului foto Reuters pe toată Africa) și Ilie Marian (Photo Editor/Caption și Stories Editor la Hepta Photo Agency). Doi oameni cu o experiență imensă în spate, de viață și într-ale fotojurnalismului. Dialogul cu Petrică Tănase a atins multe puncte interesante, printre care: dacă trecerea de la fotojurnalism la editare este un pas natural sau nu, dacă și cum ajută un editor un fotograf de presă, dacă poți fi editor fără să faci fotografie, despre ce face o fotografie bună în cazul fotojurnalismului sau care au fost cele mai dificile momente prin care au trecut.
O discuție fascinantă, din care este foarte greu să redăm esența. Câteva idei, ca și în cazul celorlalte prezentări, am extras mai jos:

  • Un eveniment are un climax de 4-5 secunde, acolo este mesajul cel mai puternic în legătură cu evenimentul la care ești. Acele secunde trebuie să le prinzi. Dar trebuie să ai și cultură vizuală. Trebuie să știi puțină politică, puțină istorie, teme universale, chiar dacă ești fotograf de presă. Toate aceste lucruri vin de la sine când apeși pe declanșator.
  • Fotograful ar trebui să accepte critica, nu să o respingă.
  • Internetul a creat o rapiditate imensă. Dacă nu pui poza care trebuie, nu mai schimbă nimeni poza din pagina. De aceea vedem poze proaste, care nu sunt de calitate. Chiar dacă una bună vine după 10 minute. În 5-7 minute poate veni o poza de pe Tiktok sau Instagram și aceea rămâne pe site. Pozele care vin după event, sau după cele 5-7 minute, umplu serverele. Există 2 milioane de fotografii pe serverul unei agenții locale de presă. 30% nu rezistă testul timpului.
  • Fotojurnalistul vede ce nu văd alții.
  • Ca editor, deja știi stilul fotografului, ce a vrut să spună, îi citești pozele mult mai ușor, intri și tu în atmosfera evenimentului.
  • O fotografie bună, în cazul fotojurnalismului, adună tot evenimentul într-o imagine!

F64 a fost prezent alături de Panasonic, la stand cei interesați putând testa  o serie întreagă de echipamente, plus câteva obiective Sigma, cu montura Panasonic. Au fost două zile încărcate de emoții, de cuvinte de luat aminte, mult networking și inspirație. 

Tu ai paricipat la conferință? Ce ți-a plăcut cel mai mult? Lasă-ne un comentariu!

Un articol de: Anca Arambașa & Cristina Gârleșteanu

Fotografii making of: Maria & Andrei Gîndac